Masoneria şi Revoluţia Franceză

Ziua naţională a Franţei, 14 iulie, ne prilejuieşte o trecere succintă în revistă a principalelor momente ale Masoneriei în jurul anului 1789. Mai întâi, să spunem că Franţa este una dintre ţările cu cei mai mulţi masoni, cu cele mai multe loje din lume. Şi mai trebuie spus că principalele momente din istoria sa au fost marcate de prezenţa Ordinului, ceea ce înseamnă că şi momentul căderii Bastiliei sau al declanşării Revoluţiei de la 1789 intră într-un asemenea “scenariu”. Am mai abordat tema teoriilor conspiraţioniste şi am arătat atunci care au fost poziţiile unui Barruel sau Lefranc în legătură cu o conspiraţiei a lojelor ascunse împotriva creştinismului şi monarhiei. Nu am intrat atunci în ceva mai multe detalii, aşa că voi încerca acum să scriu ceva mai mult despre Revoluţia franceză şi despre implicarea masoneriei în istoria Franţei.

Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. Există o mulţime de alţi factori, dintre care filosofia luminilor a fost unul decisiv. E adevărat, în ajunul Revoluţiei Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Doi ani mai târziu, una dintre cele mai influente loje, “Contractul social”, adresa o circulară chemând la respectul Suveranului. Apoi, în acelaşi an, lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile. Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, şi celebru scriitor, Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei. Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un frate mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.

În 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani grei, de restrişte.

Ceea ce arată, dacă mai era nevoie, că este destul de greu de crezut în teoriile cu privire la declanşarea Revoluţiei de către masoni.