Etica şi murala în artă

(Text apărut în volumul lui Ion Barbu dedicat poeziei la zid. Al Petrilei)
Deocamdată nu prea ştiu cum s-a născut literatura murală. Ca român, pot presupune că un erou civilizator cu un carpatin simţ al precauţiei a scris ceva important pe un zid şi nu pe materiale uşoare pentru a nu se fura textul acasă. Şi mai presupun că tentativa sa antifurt i-a fost dejucată fix în momentul în care zidul cu pricina a fost completat în formă de casă chiar de hoţ. Asta ca origini domestic-mitologice care, firesc, se pierd în negura de smoală a timpurilor.

Ca spaţiu geografic, literatura murală trebuie că s-a născut în Ţara Tenişilor Chinezeşti (China, pentru amatorii de rebus pe hârtie!), deoarece realitatea arată negru pe galben că cel mai înalt şi mai lung susceptibil maculator pentru o asemenea artă se află acolo. Şi, după câte îmi dau seama din alte experienţe, probabil China are şi cele mai ieftine Mari Ziduri din lume. Nu însă, neapărat, şi cele mai fascinante. La capitolul „ziduri fascinante”, Germania a bătut totul, ca să ne exprimăm aşa, după al Doilea Război Mondial. Zidul Berlinului a fost, concomitent, cea mai păzită şi cea mai cimentată formă de literatură realist-socialistă murală până în 1989. Iar imaginile muroclaste[1] din 9 noiembrie 1989 au revelat o nedreptate strigătoare la CC-ruri: Zidul era scris numai spre RFG, partea RDG-istă fiind neatinsă de spray, cărbune sau vopsea creatoare. De parcă est-germanii ar fi fost cu toţii nevăzători şi ar fi scris, în Braille, cu găuri. În Alfabetul Kalasnikov, la a cărui lectură au murit majoritatea cititorilor care au dorit să evadeze — cum se spune în comentariile de bac — în „ficţionala” RFG. Din această pricină, atitudinea germană contemporană cu privire la scrisul pe ziduri este atât de culpabilizată încât nu ar fi mirare ca vreun neamţ corect politic să inventeze o maşină de scris pe ziduri poeme cu litere gotice...

Asta face şi diferenţa fundamentală dintre noi şi Marea Germanie! Noi, românii, nu am avut ziduri simbolice, de rasă, drept pentru care jandarmul, poliţistul, paznicul, sepepistul fetişizează Zidul în Sine. Zidul care Închide. Sau, cel mult, vede în zid un etalon arhitectonic al „iubirii de moşie” în faţa alogenului Baiazid cu care, de altfel, şi rimează. În plus, trebuie spus cu fermitate că, în cultura română, nu a existat — până la experimentul Domnului Ion Barbu — decât proză de zid şi advertising de zid. Iar din efemerul suportului literar, istoria literară relativ recentă ar putea reţine cel mult câteva poeme scurte ale lui Nichita scrise cu ruj, de Dora, pe oglinda din dormitorul lor tip Caraiman. Sau unele texte intrate în eternitatea tramvaielor-autobuzelor-firobuzelor pe geam aburit. Fiindcă, spre deosebire de literatura murală indoor, literatura română murală outdoor tocmai îşi face fundaţia la Petrila. Acolo unde orice zid o ia la Vale.

---

[1] Adaptare specială pentru acest articol a cuvântului iconoclast care, etimologic, înseamnă „cel care sparge icoanele”.