Niţică biciclologie

În 1978, îndrăgostit fiind de o făptură K.M., i-am spus că sunt poet, fiindcă ce altceva puteai fi atunci pentru a spera la o privire ori o jumătate de zâmbet. Şi, cum ne întâlneam numai seara, când o conduceam la ghidonul unei biciclete Tohan, am conchis că eu sunt asemenea dinamului care, la lăsarea întunericului, îşi apropie obrazul de roata din faţa şi iubirea lor ţine doar cât lumina din far. Şi fiindcă trebuia să fiu altfel decât toţi cei care o aşteptau în faţă, la U, i-am zis că scriu poezii numai şi numai despre bicicletă, ceea ce, cred eu şi-Acum, a cam lăsat-o cu răsuflarea tăiată, cam cum face şi Bicicleta Dintotdeauna, fiindcă – nu ştiu dacă aţi fost informaţi – Ea inspiră aerul în roţi, fără să îl mai dea în afară. Aşa că am început să scriu poezii despre bicicletă, câte una pe seară, pe care i le citeam lui M.M., redactorul-şef al revistei O., noaptea, în Oficiul Căminului 16.

De-atunci – cum poate observa oricare dintre cititorii atenţi – au trecut 20 de ani. K.M. a plecat altundeva. Bicicleta mi-a fost furată de cineva care a îmbătrânit şi el poate tot cu atât. În ce mă priveşte, am publicat cele aproximativ 2o de texte – sub titlul Bicicleta Van Gogh – prin reviste ori antologii regionale şi naţionale, le-am recitat în diverse locuri din ţară şi străinătate, cum se mai spune. Însă niciodată nu am scris despre câteva lucruri a căror importanţă teoretică mi se pare că a trecut neobservată. Fac acest lucru pentru prima oară, ca un fel de preambul al volumului ce va apărea la editura Brumar şi, evident, dintr-un scrupul ştiinţific, explicând: 1.de ce se numeşte volumul aşa; 2. de ce “Marcel” se află în directă legătură cu bicicleta şi 3.de ce Ea (ştiţi la cine mă refer când scriu asta!) este un centaur din pneumă şi oţel, la mijloc dintre spirit şi biată unealtă.

1. Această carte de versuri se numeşte Bicicleta van Gogh, fiindcă Vincent Van Gogh (1853-1890), într-o dimineaţă de iarnă – sau ce-o mai fi fost pe atunci – a anului de graţie 1888, a bătut la poarta stabilimentului din Bout d’Arles nr. 1 pentru a-i aduce domnişoarei Rachel – e drept, trecută puţin! – o bucată de ziar despre care istoria nu mai spune nimic, reţinând doar că acolo se afla, frumos curăţată, urechea sa dreaptă pe care i-o adusese în dar, aşa, să îşi amintească de el.

Desigur că dacă pictorul Nostru ar fi fost biciclet într-o viaţă anterioară – şi avem destule motive să credem chiar asta privind cerurile sale şi lanurile sale rotite – am avea aici de a face cu un mit modern despre originea bicicletei care, de-atunci (?), nu mai are decât o sonerie-ureche.

Cu lob argintiu.

2. Într-un text al lui Mircea Horia Simionescu din Jumătate plus unu. Alt dicţionar onomastic, apărut în anul 1976, la p. 121, domnia sa titrează Marcel sau bicicleta cu marşarier. Faptul că prozatorul pune prenumele Marcel în legătură cu bicicleta înainte ca poeziile mele să fi existat se poate interpreta ca un destin înscris în zaţ tipografic?

3. “Cartea aparţine acelei categorii de ustensile care, odată inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din această categorie mai fac parte: foarfecile, ciocanul, lingura şi bicicleta”, a susţinut domnul Umberto Eco la o întâlnire a librarilor italieni niţel îngrijoraţi de respiraţia tot mai grea a filelor Cărţii, atunci când sunt răsfoite.

Şi fiindcă la acea întâlnire participa şi o doamnă din Heidelberg ce venise până acolo cu bicicleta fixată pe portbagajul de pe capota minunatei ei Volvo, distinsa auditoare a ieşit pentru câteva clipe afară pentru a reveni de mână cu velociclul strălucitor. A cerut apoi o clipă doar de atenţie, a spus într-o italiană destul de corectă că prietena ei din otzel se numeşte Baum Hanelore şi a pus oarecum mirată microfonul la unul dintre ventile pentru ca toţi cei prezenţi să auză clar un oftat preromantic, german.