Dacă nu cumva firul blugilor tăi legendari ar trebui remaiat cu un maţ de peşte puber

Mic CV pentru poeţii şi, în general, cititorii mai tineri care nu mă cunosc

Sunt un optzecist de cronologie italiană, renascentistă. În momentul în care apărea antologia lui Muşina, de pildă, opera mea poetică se număra pe falangele unui singur deget — placheta Ochiul inimii, apărută în 1988 şi atât. Totul în anii 80, ottozecist, cum ar fi. Zic falange, fiindcă prin acei ani mai aveam tot soiul de frânturi, „secţiuni” în volume colective sau antologii. Aşa că poate şi de ruşine am publicat, mai foarte târziu, în 1998, Bicicleta van Gogh. Poezii scrise în iarna lui 1977 şi pe care, sincer să fiu, le-am tot expus prin reviste şi antologiile de bune moravuri, astfel încât, în iarna lui 98-99, am fost somat de Conştiinţa Poetică şi am mai scris 14 bucăţi onorabile.

M-am trezit opzecist aşa, peste noapte, în urma Festivalului de creaţie literară studenţească de la Piteşti, din 1979, mai precis după ce „Luceafărul” a publicat o pagină cu laureaţii de-acolo. O pagină pe care mă încăpăţânez să nu o iau în serios şi să cred că m-am rătăcit printre nişte poeţi. Ca într-un vis. De ce aşa? Fiindcă lucrurile prea luate în serios, pe viaţă şi pe moarte, tulbură siesta senină a întâmplărilor lumii. Chestiunea aceia cu imensa despărţenie dintre eul biografic şi cel auctorial m-a făcut fericit. La fel cum acest joc „de-a ne face că” m-a consolat şi m-a făcut să râd după ce am plâns fiindcă, în realitate, Ivan Ilici nu a murit, nici Ana Karenina nu s-a sinucis, nici cei trei muschetari nu au îmbătrânit ca Moţu Pittiş.

Frustrările mele de optzecist nu le împart decât cu numere pare

1. Prima vine chiar de la un membru al juriului de la Piteşti, tov. Aurel Dragoş, căruia i se părea evident că textele mele nu sunt poezii. Domnii Ulici şi Iorgulescu, în schimb, s-au grăbit să înăbuşe în faşă paranoia ce se putea aprinde pe drept cuvânt în sufletul unui student-terminal.

2. Dl. Gh. Grigurcu, prin 1990, a constatat în „Dreptatea” că nu sunt decât un biet epigon al generaţiei mele. Nu am suferit prea tare imediat, însă am privit cu alţi ochi condiţia criticului literar, fiindcă dl. Gh. Gr. a uitat desigur cum Şerban Foarţă l-a apelat Puiu — pentru prima oară în istoria literaturii române! — chiar la mine în casă.

3. În schimb, am suferit ca un câine de vânătoare atunci când nu am apărut în „lista lui Manolescu”. La baza acestui sentiment stau raţiuni extraestetice, eu fiind puternic marcat de faptul că articolul dlui Manolescu din „România literară”, la debutul meu, i-a provocat un reflex necondiţionat lui C.V. Tudor: a promis să ne urmărească, pe amândoi, cu sporită atenţie.

4. Nici în antologia dlui Mincu nu mă găsesc, dar am primit asigurări că mă va include în ediţiile următoare. (Manifest un optimism temperat cu privire la viitoarea ediţie a antologiei Bodiu, deşi l-am întâlnit vara trecută pe autor chiar în decanatul său, loc, de altfel, propice pentru a intra într-o asemenea configuraţie selectă.)

Alianţa B.A. a Generaţiei 80

Boemă şi Alcool. Sau poate Boezie Americană. Nu, mai bine Boemă şi Alcool. Fiindcă generaţia mea a băut altfel decât generaţia 70, de pildă. Nu ştiu dacă mai mult, dar în orice caz altfel. Dacă aş fi un exeget al Restauraţiei, aş spera doar că a bătut ceva mai mulţi chelnări.

Dar să le luăm alfabetic.

Mircea Bârsilă şi Ion Monoran. Pe ei doi i-am cunoscut mai întâi la Pavel Dan. Cenaclurile din vremea noastră erau un soi de casting. Veneau acolo tot soiul de tipi şi tipe care aberau pe marginea textelor citite. Era, pe de o parte, o imensă pierdere de vreme, iar pe de alta, o vitaminizare forţată atunci când vorbeau maeştrii. La Hyperion şi Pavel Dan i-am auzit pe „zeii” noştri de-atunci: Ciocârlie, Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Sorin Titel, Ujică. Şedinţele ţineau 2-3 ore şi se înscria la vorbit cine vroia. Partea cea mai importantă era după, când, de regulă, se mergea la o bere. Aşa se făcea şi la Pavel Dan, de unde plecam la două birturi apropiate şi vorbeam despre literatură de duminică dimineaţa până duminică seara. Cu Mono, cu Bârsilă, cu Daniel Vighi, cu Gigi Secheşan, cu Viorel Boldureanu, cu Mircea Pora, cu Adrian Derlea, cu Miodrag Konstantinovici, cu Ghiţă Pruncuţ de care nu puteai vorbi ş.a.c.p.n.m.s. (şi alţii care poate nu mai sunt).

Boemi literari autentici au fost doar Ghiţă Pruncuţ şi continuă să fie Traian Dorgoşan şi Dan Emilian Roşca. Nu cred că Boema e capătul unei elecţiuni, ci rezultanta unei fiziologii cultural-sociale. Sunt puţin impiu: boema e mai mult decât preoţia şi mai puţin decât monahismul. Ca dovadă, cuvântul răscălugărit nu există, în timp ce răspopit, da. Sau poate că nu ştiu eu. Adevăraţii boemi de vârsta mea cred că au petrecut primele 9 luni de life într-un lichid amniotic cu gust de secărică, rom Jamaica, bere Bucegi sau, în familiile mai cu dare de mână, triple sec ori Vermut Mamaia. De pe asemenea plaje prenatale vin ei.

Dar era să uit alt loc cu rezonanţă pentru noi, cei de la Timişoara: Dulapul, sediul lui Bebe Costinaş. Prietenii de atunci ştiu că acolo am băut în neştire Wyborowa, că am recitat pe masă, că am borât ţinut de frunte de cineva de la Pro Musica, că am dormit pe masă o vineri toată, că am făcut „scobu”, că mă îndrăgostisem de o topometră cu nişte sâni dulci fiindcă dormea într-un cămin lângă fabrica de ciocolată Kandia. Ciocolata care acum trăieşte, în viaţa publicitară, cu un negru. Probabil bogat şi atent.